Iar timpul creste-n urma mea…

  images

Oriunde suntem, jumatate din noi, mereu va ramine in spate. Ne urmareste pretutindeni. Creste in continuare. Port in spate, ca pe un vechi zid, toate amintirile. Acum, zidul e usor, imi umbreste putin prezentul, dindu-i sens. Dar nu va fi asa mereu. Zidul se va transforma in pietre negre, grele, in iluzii. Ma va inconjura, imi va fura libertatea, cu ea si a vietii scintei. Prin el va aparea si fantoma ta. Rece va ramine mereu. Chipul tau de inger neinsufletit. Dar se va trece de curind si amintirea ta. Si iarasi voi ramine doar eu si zidul. Ceea ce esti, aceea si te va distruge. Lipsa a ceea ce a fost, lipsa a ceea ce nu a fost. Regretul  realului imaginar. Doar tu fata in fata cu faptele tale. Toate sunt trecatoare dar nu si suferinta. Si pina la urma intelegi ca singura scapare a acestui continuu delir, singurul mod de a te debarasa de zid, este evadare, regasirea in ceea ce te-a infricosat cel mai mult atunci cind totul parea a fi frumos si sfint, atunci cind imi erai alaturi si nimic nu mai conta. Viata, fara a fi inceputa se va sfirsi. Cu amintirea ta…

“Tirzie toamna e acum,

Se scutur frunzele pe drum,

Si lanurile sunt pustii…

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?“

Advertisements