ploaie-de-cuvinteDemult,cuvintele dormeau.
Ascunse,neştiute,tăceau.
Nu era cine să întrebe,
Despre minunile ce le cunoşteau.

Dar într-o zi un suflet s-a născut,
Şi ele nu au mai tăcut.
Acum nu era nevoie să tacă,
Acum senzori a-nceput să-şi cată.

Se topeau pe vocea tinerilor,
Răsunau în eterul tăcerilor.
Uneori erau citite melodios,
Uneori rostite spre univers.

Uneori duceau-n culmi de fericire,
Uneori aruncau-n adîncuri reci,
Uneori vorbeau,să fie auzite,
Uneori speriau şi erau prăfuite.

Uneori pur şi simplu – înăbuşite,
Frica,să se redea ceia ce se simte.
Uneori reduse pînă la tăcere,
Începeau lacrimi să cerne.

Uneori se dorea să fie împrăştiate,
Celor de alături să fie comunicate.
Uneori aduceau tristeţe,
Din lipsa lor,de a se spune ce se simte.

Şi era,doar linişte.

Uneori sufletul cuprindea,
Corpul încet murea,
Dar ele totuşi vorbeau,
În locul nostru se-nălţau.

Pînă cînd,pe neştiute,s-au stins.
Aşa cum descreşterea vieţii sa-ntins.
Lăsînd o rană-n lăcrimată.
Cuvintele – o soartă nedumerită…

Şi sîngerează,şi plîng,şi tac…
Vor mai vorbi vriodată???

Advertisements