dan_puric_omul_frumos ” Cand m-am dus la Alexandria, un pusti mi-a dat o carte si deschizind-o intamplator, am fost impresionat de o fraza: am fost botezat prin lacrimi la Aiud. Si apoi am realizat ca aveam in mana o bijuterie a marturisirii de  detentie, semnata de un martit necunoscut pana acum, Dumitru Cristea, detinut de doua ori la Aiud. O data pentru atitudinea lui fatis anticomunista si a doua oara pentru ca retinuse pe dinafara 300 poezii ale lui Radu Gyr. Comunistii incercau astfel sa aresteze si memoria.

Si in carte scria: ,,in seara aceea am asistat la o executie. Deasupra noastra era tavanul si acolo, ne-au zis batrinii puscariasi, acuma il vor executa pe un taran ce n-a facut nimic decit ca a fost impotriva cooperativizarii. Si cum este executia? Cica il pune descult, numai izmene si-n camasuta, la minus 30 de grade. Si zice: stai putin, ca acum va incepe sa alerge, ca sa nu moara de frig. Si, cica, ii  asultam pasii si pasii lui devenisera toaca si clopote de parastas. Daca i-am ascultat pasii nu-i nimic, ca pe urma a inceput sa strige sa-i dea drumul, ca n-a facut nici un rau, ca are 7 copii acasa, si catre dimineata nu s-a mai auzit nimic si mi-am dat seama ca a murit”.
Am repodus asta la Alexandria. Te duci la Alexandria, zici: Doamne, un oras mic, un orasel unde nu se intampla evenimente! Si povesteam eu, Dan Puric, oamenilor, cit de impresionat am fost de marturisirea lui Dumitru Cristea. Atunci, o doamna, cu o fata asa de icoana, din lumea aia cenusie si gri, din poporul acela care a fost tot timpul insultat ca este de hoti, de nenorociti , s-a sculat, ca o icoana si a zis:
– Domnu Dan, pot sa completee ceva?
zic
– Da, sigur ca, doamna.
– Eu sunt sotia celui care relateaza. Si mi-a spus asa: nu numai ca el si-a strigat copii, dar statea de vorba cu ei, zicea: Ioane, tata nu o sa mai ajunga acasa, sa ai grija de tara; Gheorghe tata, nu o sa mai vin acasa, sa ai grija de maica-ta.
Era parastasul viu al neamului!
Si, zice, dimineata s-a schimbat plutonierul care pazea si acesta a cintat o doina, de a incremenit puscaria, si prin doina aceea noi an stiut ca el  a murit.”

”Închipuiţi-vă ţara aceasta ca pe obrazul unui copil, pe care curge o lacrimă încontinuu, şi ve-ţi realiza istoria poporului român.”

“Dupa atat amar de bascalie si deznadejde, de autoflagelare, a sosit ceasul sa spuna cineva, patrunzator si adecvat, ca nu este chiar o nenorocire sa fii roman. Dimpotriva. Dan Puric are o alcatuire orfica – aceasta fiind opusul retoricii. Flautul sau fermecat vine din adancurile natiei si are afinitati organice cu interogatiile pe care si le-au pus in acelasi sens intelectualii interbelici. Numai ca nu foloseste semnul intrebarii in interventiile sale publice. Spre deosebire de intelectualii nostri, Dan Puric aduce cu sine afirmatia, lasand dubiile si aporiile pe seama belferilor. Leaga natia de Dumnezeu cat se poate de strans si nu vede in romani indivizi, ci persoane (…). Dan Puric n-a aparut intamplator acum. Cu o vorba a lui Iorga: vremea l-a scos in cale.” (Dan Ciachir)

Am cunoscut neamul nostru pe când eram copil, la ţară. Acei oameni, care au încrustat pe mîinile lor, pământul patriei… acei oameni care au pe obrajii lor fisuri, de la lacrimile pe care doar un părinte le poate avea, cand îşi petrece copilul… acele suflete altruiste, pe care doar un roman le-ar putea înţelege – acesta e poporul roman. Acum, când privesc in jur, nu mai văd suflete, văd trupuri care supravieţiesc, trupuri lipsite de suflete, găsindu-şi alinarea in alcool, cluburi de noapte, autoritate şi supremaţie.

Ce a mai rămas din Patrie? Ce a mai rămas din Popor? Am rămas cenuşa pasării Phoenix. Ce ne opreşte să renaştem. să fim un popor iubit de Dumnezeu?

Advertisements